-Care denumire o consideri mai adecvată pentru a identifica practicile artistice care utilizează mijloace electronice: artă media, sau arta noilor media?

Există destul de multă ambiguitate în ambii termeni, dacă încercăm să analizăm ’conceptual’, deși pentru generația de artiști din care fac parte este destul de clar atât mediul cât și contextul artistic despre care vorbim, indiferent daca spunem ”media, new media, intermedia” sau poate chiar ”artă contemporană”.
Părerea mea este ca nu termenii în sine definesc semnificația acțiunii artistice, ci contextul cultural în care aceștia operează, ”practicile artistice”, metodele curatoriale și mediul de diseminare specific, poate schimba total paradigma de interpretare.

-Te consideri un artist media?

Da, aș putea spune asta, în măsura în care simplificăm lucrurile.. însă preocupările mele se extind spre foarte multe domenii conexe.
Faptul că predau la universitate cursuri ’video ’ pentru studenți – mă pune în situația de a fi un fel de ”coach”, lucru care este pentru mine nu numai un exercițiu care mă activează ci și o provocare complexă - de multe ori la fel de ’experimentală ’ ca și un proiect artistic, care trebuie implementat și finalizat – urmând apoi să fie reluat în fiecare an universitar.
Legat de această activitate și nu numai, sunt interesat de o arie vastă de abordări artistice cum ar fi: performance, film narativ și documentar, procedee fotografice alternative sau altele preocupări care țin de instalații mediatice, sunet și construcții electronice DIY ’synth analog modular’ sau diverse tehnici similare, precum și zborul cu drona și tehnicile actuale de înregistrarea imaginilor aeriene, fotogrametria, sau chiar realitatea augmentată.

-Cum defineşti noile media? Mai putem vorbi de noutate când, iată, acele media încă numite „noi” au vârste venerabile?

Da.. ”new media” – marchează un moment specific pe scena de artă – exprimat în mod principial de Marshall McLuhan în 1967 – cu titlul greșit.. și rămas intenționat necorectat ”The Medium is the Massage”. Deci vorbim aici mai mult de o denumire atribuită unui context cultural specific și nu de ceva care merită a fi reiterat, dezbatut sau contestat azi - cel puțin nu sub aceiași formă și conținut.
Astfel că este posibil azi să vorbim de o nouă abordare, un nou trend artistic chiar atunci când un artist alege să lucreze cu tehnici tradiționale sau cu procedee fotografice din sec. XIX, de la începuturile fotografiei, folosindu-le sau nu, în paralel cu mediul informatic sau cu cel al rețelelor digitale. Paradoxal, însă, exprimarea artistică legată de un anumit mediu în sine, de o anumită tehnică sau software - fie el și cel mai recent apărut – nu mai reprezintă o garanție a ”noutății” sau a prospețimii conceptuale a unui artist.

-Putem considera definitorie paradigma digitalului în definirea noilor media, sau definiția lor nu ține neapărat de digital? Cu alte cuvinte: digital = new media?

Digital = un limbaj; o convenție practică pentru stocarea și procesarea informației în cod mașină, extinsă azi în la nivel global în aproape toate tehnologiile, inclusiv datorită standardelor de comunicare în rețelele digitale. New media, în domeniul artistic - deși nu este obligatoriu definită ”digital” – se integrează însă tot mai evident în tehnologiile de acest tip. La fel ca și paradigma ”internet of things” - și domeniul artistic se va defini ca parte integrantă a tuturor lucrurilor care ne înconjoară și care au o existență corespondentă și o funcționalitate accesibilă, integrată în rețea, și asta pentru ca rețeaua face parte din lumea cotidiană într-un mod inevitabil.

-Cum ai ajuns să lucrezi cu mediile electronice/arta media?

Am fost mereu preocupat de tehnologie, de combinarea diverselor elemente într-o structură ambientală complexă, interactivă, autogenerativă – mecanic, vizual, audio, etc. – cu senzori sau controlere electronice amplasate în aceste instalații prin soluții DIY (Low sau High-tech) – inclusiv conectate la Internet, ca sursă universală de conținut care poate fi investigată și analizată, aflată în permanentă transformare informațională.
Lucrarea cea mai reprezentativă de acest gen a fost instalația mediatică realizată la ICC Tokyo Biennale în 1997, cu titlul generic ”Step to.. word”, reluată într-o altă formulă ambientală în ”net_condition_ art and global media” la ZKM Karlsruhe, 1999-2000.

-Ce artist, proiect sau expoziție din sfera noilor media te-au marcat?

Unul din momentele cele mai semnificative de acest gen, s-a petrecut cu ocazia primei expoziții din România de video-instalații - denumită ”Ex Oriente Lux”, organizată în 1993, la București, de Centrul SOROS, proaspăt înființat atunci, ocazie cu care a fost invitat și Woody Vasulka care ne-a prezentat de pe o cameră Hi8, cateva dintre instalațiile sale. Mai apoi am făcut cunoștiință cu Jeffery Shaw, artist media (fost director al ZKM) care are în multe dintre instalațiile mediatice realizate, elemente conectate la rețelele informatice digitale.
Desigur pot aminti și alți artiști, pe care însă nu i-am cunoscut direct, dar pe care i-am studiat și care m-au marcat în mod deosebit, cum ar fi Toshio Iwai, Bill Viola, Bruce Nauman, Nam June Paik, Tony Oursler, Dieter Kiessling, Chris Cunningham, Marina Abramovic, Joseph Beuys și John Cage.

-În ce măsură te-a influențat contextul internațional şi cât din producția ta artistică a fost rezultatul unei evoluții locale?

În instalațiile pe care le-am imaginat și cu care am fost invitat să particip internațional, nu mi-am pus niciodată problema de a face o distincție între contextul local și cel internațional. Dar am ajuns să simt clar o diferența înca din anul 2000 când am înființat grupul/lista ”nettime-ro” pe care am încercat să o lansez cu un conținut informațional specific pentru scena de artă RO - și pe care am moderat-o zilnic câțiva ani de zile.
Tot în această perioadă am participat la concursul pentru Bienala de Artă din Veneția 2001 cu un proiect curatorial mediatic denumit CONTEXT, menit să reprezente România și artiștii cei mai activi din momentul respectiv, din România și diaspora, în pavilionul din Giardini.
Acesta e un exemplu de proiect în care am fost determinat în mare măsură atât de contextul internațional, cât și de particularitățile scenei de artă din România.
În 2004, am ajuns în București, invitat ca lector la Universitatea Națională de Arte, și am avut astfel oportunitatea să dezvoltat diverse proiecte artistice interdisciplinare implicând uneori și studenții sau alți artiști tineri emergenți – performeri, coregrafi - de la Centrul Național de Dans, București. Această perioadă, a produs câteva proiecte pe care eu le consider un fel de ”instalații experimentale performative”. Aș aminti spectacolul ”1/2/3/4” de la CNDB, sala Rondă, realizat în 2006 sau ”Fragmentarium” prezentat ca un spectacol performativ complex într-o singură reprezentație, care a avut loc la Palatul Stirbei din București în 2011. Prin aceste proiecte am ajuns să fiu mai mult determinat de contextul specific local, precum și de politica instituțiilor culturale cu care am colaborat.

-Lucrările tale au fost în anii ʻ90 în avangardă. Şi spun asta nu numai raportat la spațiul românesc. Adică, lucrai atunci cu cele mai recente mijloace artistice, într-o manieră marcat internațională. Mă refer în special la lucrarea ta Step to... Word, prezentată la ICC Biennale, Intercommunication Center, Tokyo, 1997. Acolo lucrai cu soluții multi-screen, interactivitate etc. Poți să ne spui câteva cuvinte despre asta?

Propusă de criticul şi curatorul media Keiko Sei, pentru bienala ICC din Tokyo, ”Step to... word” este una dintre instalaţiile mediatice cele mai elaborate din punct de vedere tehnic, pe care le-am realizat în acea perioadă. Ea porneşte de la o idee de transfer – traversare a unui semnal aleatoriu prin diferite medii – cel al limbajului /cuvântul, cel al imaginii digitale /datele elementare ale pixelilor afişaţi pe un ecran şi preluaţi de senzori virtuali /cel al mediului reţelelor digitale (Internet) – al adreselor web interpelate şi găsite prin motoarele de căutare OnLine, dar şi al mediului video analog - prin folosirea tehnicilor de mixaj croma/luma key. Toate acestea, interconectate funcţional, realizau o interferenţă continuă, în circuit închis, care putea prelua şi acţiunea întâmplătoare a receptorului, situat în proximitatea instalaţiei.
Rezultatul vizual fiind afişat pe patru ecrane de proiecţie, într-un looping video sacadat.

-Spune-ne şi câteva cuvinte despre aportul tău ca artist şi despre abordarea ta curatorială la Bienala de la Veneția din 2001.

Conceptul curatorial a pornit de la realizarea unei instalaţii mediatice colaborative. Tematica generală a bienalei din 2001, ”Platoul umanităţii”, era legată de artele spectacolului - deci mi s-a părut cu atât mai adecvată o asemenea abordare colaborativă, având în vedere că bienala rămânea deschisă timp de şase luni. Participarea celor 16 artişti (cei care au acceptat invitația mea în acest proiect) am gândit-o împărţind nu spaţiul fizic, limitat, al pavilionului din Giardini - ci divizând spațiul temporal extins - rezultând prezentarea re-distribuită ciclic, a fiecărui artist. Astfel ei au avut la dispoziția proiectelor personale tot spaţiul pavilionului, prin tehnologia instalației mediatice de proiecţii multiple controlate sincron. Sistemul modular funcționa repetitiv.

-De ce nu avem prea multă artă media în România? E oare o chestiune de moştenire – mai exact de lipsa unei tradiții mediatice în arta românească (să nu uităm că avangardiştii noştri, radicali cum au fost, nu au abordat aproape deloc, totuşi, noile media de atunci: fotografia sau filmul)?

Începând din anii `90, practic după Revoluție, s-au constituit la noi pe scena de artă două grupuri active de artişti – unii care erau orientaţi clar spre abordarea ”new media” iar alții - care se orientau către re-evaluarea unei zone mai ”spiritual-tradiţionale”.
Spre deosebire de ţările occidentale avansate, în care arta video se consideră că s-a născut încă din `65, când tehnologia a devenit portabilă și oarecum accesibilă - în România, lucrurile acestea s-au întâmplat cu 30 de ani mai târziu, amânate probabil și datorită mentalitătilor conservatoare, a lipsei de viziune managerială și a lipsei instituțiilor care ar fi putut susține o asemenea orientare.

-Există o „specificitate locală” în sfera artelor noilor media? (Întrebarea vizează atât deceniile anterioare, cât şi anii din urmă)

Din punct de vedere tematic, desigur, s-ar putea spune acest lucru despre tot ce ține - nu de arta ”noilor media”, ci de arta contemporana RO în general.. Și cred ca e mai evidentă „specificitatea locală”, în zona artelor performative, mai prezente pe scena culturală, și mai vizibile prin inițiativele tinerilor artiști care se raportează critic la tot ceea ce ține de politicile culturale, de distorsiunile sociale cu care se confruntă zilnic și la care trebuie să se adapteze.. sau poate să emigreze, pentru a se putea afirma profesional.

-În anii 1990, arta media şi tehnologiile media în general se aflau în atenția tuturor. Acum, deşi toată lumea pare mai conectată şi mai tehnologizată ca niciodată, arta media se află în underground. De ce crezi că arta media rămâne un discurs marginal şi asta peste tot în lume?

Cred că am răspuns deja acestei întrebări, prin ceea ce am scris anterior.. ”new media” – s-a definit ca un moment efervescent pe scena de artă internațională (și locală) cu o identitate specifică, care a fost depășit, preluat și re-modelat ulterior prin alte paradigme care s-au afirmat printre trendurile scenei artistice globale.
Nu cred însă că este vorba de un discurs depășit și marginal - de expemplu mediul video, cel care se revendică poate cel mai mult din punct de vedere istoric ca fiind un mediu definitoriu pentru arta ”new-media” – este astăzi prezent peste tot, în rețelele digitale ca principalul mijloc actual de comunicare interumană - în social media, marketing, mediul smartphone al rețelelor și aplicațiilor mobile, fiind expandat totodata prin rezoluție 4-8K sau chiar mai mult. Iar prin randare interactivă la nivelul percepției receptorului (VR) 360, și prin Augmented Reality (AR), acesta este de asemenea implementat în toate aplicațiile dinamice (Live) – principii pe care se dezvoltă mecanismele de recunoaștere a situațiilor și generare a deciziilor de răspuns automatic în procesele de inteligență artificială.

-Ce proiecte ai intenționat să realizezi şi nu s-au concretizat niciodată?

De cand m-am întors din Tokyo, din 1997 și în următoarea perioadă a anilor 2000, m-am implicat tot mai mult în proiecte colaborative interdisciplinare și am renunțat să mai acord la fel de multă atenție realizării unor lucrări artistice personale cu scop expozițional.
Nu am fost interesat în realizarea unei importante ”opere artistice” personale, însă am încercat în permanență să dezvolt proiecte noi, să descopăr perspective interdisciplinare pe care nu le-am mai abordat - la nivel instituțional chiar, înființând Fundația FORMAT, cu care am realizat multe dintre proiectele artistice finanțate pe care le-am propus.
Am avut în permanență o nostalgie iluzorie că s-ar putea realiza și în România un centru artistic important legat de artele mediatice și noile tehnologii, la fel ca si ArsElectronica din Linz, de exemplu, și au fost câteva momente ratate, precum cel în care firma Connex (actualul Vodafon) a intenționat o asemenea abordare pe plan cultural-artistic, însă a preferat investițiile de imagine în teatru și.. footbal.
Un alt exemplu de proiect pe care l-am propus a fost cel de rezidență artistică în institutele de cercetare românești – denumit ”SynApps – Open Space” - ratat și acesta din punct de vedere administrativ de către cei care și-au asumat responsabilitatea de a-l depune pentru finanțare la momentul respectiv, însă preluat acum într-o altă formulă curatorială de Rezidenta BRD Scena9.

-Ce s-a schimbat şi ce nu s-a schimbat în artele media în ultimii 20-25 de ani?

După cum spuneam, s-a schimbat radical conceptul conform căruia ”mediul în sine este mesajul” transmis prin opera sau obiectul artistic. Iar ceea ce nu s-a schimbat niciodată în toată istoria artelor pâna în prezent este raportarea artei sau al acțiunii artistice și a contextului cultural la tehnologie și la orice mediu nou de diseminare creat în consecintă.

-Care crezi că ar fi direcția de dezvoltare a artelor media / Vezi împletirea dintre virtual şi realitate ca o cheie a artei şi vizualității viitoare?

Cred că arta și obiectul artistic sub foma mediatică se va integra organic în ceea ce se prefigurează a fi ”Internet of things” - prin tehnologiile interactive inteligente și autogenerative, administrate și valorificate printr-o paradigmă descentralizată și independentă de tip ”blockchain” – care probabil va schimba extrem de mult și aplicabilitatea și percepția asupra drepturilor și legiilor actuale de copyright, în domeniul artistic.

-Ce planuri ai în viitorul apropiat în domeniul artei media?

În principal, voi continua colaborarea în proiecte intredisciplinare cu alți artiști cu care mă simt compatibil în abordare și voi încerca crearea unor oportunități financiare și administrative în care asemenea proiecte se vor putea materializa.
În acest sens am propus implementarea unui atelier/studio mediatic printr-un acord de colaborare cu institutele de cercetare românești din domeniul ingineriei eletrotehnice de pe platforma Văcărești, din București, în ideea de a dezvolta un program comun prin care vom putea crea premisele unei structuri inter-disciplinare similare cu alte programe și proiecte de acest gen, importante centre pe plan european, cum ar fi ZKM, Ars Electronica, BEK, etc - cu care vom putea colabora și în care vom putea invita și noi pe viitor alți artiști, mentori și curatori în rezidență.